Cum îl învăț pe Teodor despre emoții

Poze: Larisa Stanca Photography

Prima dată am aflat cât de important este să vorbim cu copiii noștri despre emoții atunci când am citit cartea The whole Brain Child, scrisă de Daniel Siegel. Cu toții știm că inclusiv noi adulții ne controlăm mai greu atunci când emoțiile noastre sunt puternice, dar copiilor le este imposibil să identifice ceea ce simt dacă nu sunt ajutați.

Încă de când avea un an și jumătate Teodor a început să se exteriorize și să-și arate nemulțumirile. Acum, la 2 ani și 3 luni reușeste să identifice când este supărat, vesel sau când simte frică. Asta mă bucură foarte tare.

Ce fac pentru a-l ajuta să își identifice emoțiile?

În primul rând le numesc. Când se supără îi spun: „Observ că te-a deranjat că nu te las să folosești blenderul, iar asta te-a făcut să te simți nervos. Este în regulă să te simți așa. Hai să te iau în brațe.” Am dat acest exemplu pentru că este mare bucătar și vrea să gătească și el la fel ca mine.

Același lucru fac și atunci când este fericit: „Văd că râzi. Asta înseamnă că ești fericit.”

Cu fiecare ocazie pe care o am îi numesc emoțiile. Nu-mi este frică nici să îi spun ceea ce simt eu. La noi în familie nu este totul perfect, plin de curcubee și unicorni peste tot 😊. Și eu mă enervez, mă supăr și nu mă ascund. Îi spun ceea ce simt și de ce sunt sunt tristă, nervoasă, obosită, fericită etc.

Consider că acest prim pas este esențial în tot procesul prin care copilul să reușească să identifice ceea ce simte.

Îl ajut să se calmeze

La acest capitol încă mai avem de lucrat. În primul rând, eu mai am de lucrat pentru a mă calma conștient și rapid în situațiile în care îmi sare „capacul” (o să explic mai jos ce este și cu acest „capac”).

Folosim cărțile foarte mult în această etapă și un joc cu emoțiile unei maimuțele. Prin diferitele povestioare care includ și imagini relevante, reușesc să îi arăt de ce personajul s-a supărat și ce a făcut el să se calmeze. Descriem ceea ce simte și apoi imităm mimica feței.

Cărți despre emoții din Jumbo

Cele trei cărți sunt foarte drăguțe cu ilustrații foarte sugestive. Le-am găsit în Jumbo. La fel și cărticica de mai jos. Aceasta este utilă atunci când încercăm să imităm expresiile de pe fețele copiilor.

Primele emoții tot din Jumbo
Monstrul culorilor – Libris

Monstrul culorilor este minunat. Aceasta este varianta simplă de la carte. Există încă una interactivă, dar cred că e disponibilă doar în limba engleză. Și eu caut să o achiziționez, încă nu am găsit-o.

Ce simte maimuțica – educlass.ro

Jocul cu maimuțica e tare fain. Teodor  e foarte încântat de el. În funcție de cartonașul ales, trebuie făcută expresia maimuțelei. Este un puzzle magnetic format din ochi și guriță.

În situațiile reale în care se enervează și începe să reacționeze ușor agresiv, în primul rând mă calmez eu. Apoi nu îl trimit în camera lui sau într-un colț al camerei și nici nu îl las și mă uit la el cum se descarcă. Încerc pe cât posibil să îi ofer confort și ghidare. Mă pun în genunchi să fiu la nivelul lui și îl iau în brațe. În acest timp nu îi neg emoțiile spunându-i: „gata, oprește-te!” Din contră, i le accept și îi zic că este normal să fie nervos și încep să respir tare (inspir-expir). Partea cu respiratul funcționează la noi. Am încercat și cu număratul, dar fără efect. Poate să existe și o jucărie preferată pentru calmare, ursulețul, iepurașul sau poate total o altă modalitate. Important e să descoperiți varianta prin care copilul se va putea calma singur.

Astfel îmi doresc să știe că sunt acolo lângă el, indiferent de situație și că înțeleg prin ce trece.

Îi explic regulile, dar nu chiar în momentele acelea

Este inutil să îi explic de ce nu are voie ceva atunci când el deja este într-o criză. În acele momente nu mă aude, nu mă vede.

Odată ce copilul s-a calmat și îl văd receptiv la ceea ce îi spun, atunci îi explic de ce nu l-am lăsat să facă ceea ce dorea. Situațiile de acest gen se întâmplă destul de rar la noi.

Mereu îi ofer alternative.

Îi arăt că ceea ce vrea el este important pentru mine lăsându-l mereu să aleagă (cu ce se îmbracă, din ce farfurie să mănânce, cu ce să ne jucăm etc). Mai nou a început să negocieze în situațiile de criză și zice: „încă-un pic” sau „utima (ultima) dată”.  Încerc să nu fiu foarte strictă. Accept compromisuri care să ne facă să fim mulțumiți amândoi :), dar fără a ajunge la „excepții” de la reguli.

Emoțiile pot fi foarte solicitante pentru copiii noștri. Ce pare evident pentru noi, nu va fi clar și pentru ei. Ajung să se întrebe ce este greșit cu ei atunci când au diferite simțiri și chiar se întreabă dacă părinții lor vor înceta să îi mai iubească. Ei nu știu dacă ceea ce simt va dispărea sau va rămâne acolo blocat pentru totdeauna. De aceea este important să le numim emoțiile și să îi asigurăm că este normal ceea ce simt și că îi înțelegem.

Atunci când și noi adulții ne pierdem cu firea, îmi place să spun că ne sare „capacul” și o pun pe seama rezervorului nostru emoțional care s-a golit.  Acest capac sare și la copii.

Pentru o imagine mai clară: Dacă desfaci palma și strângi degetul mare în palmă, acela reprezintă rezervorul nostru emoțional. Acesta, degetul, stă mereu acolo, nu se mișcă, dar cele patru degete rămase vin peste el, iar ele împreunate reprezintă „capacul” (rezultă pumnul strâns cu degetul mare în interior). Atunci când rezervorul nostru se golește, capacul sare (partea rațională din creier <cele patru degete> nu mai comunică cu partea emoțională <degetul mare>).

Ce este cu acest rezervor de emoții?

El se umple atunci când facem ceea ce ne place și când ne conectăm cu oamenii iubiți. Atunci când copilul nu are acest rezervor umplut, va fi irascibil, iritat, necooperant și va avea tantrum peste tantrum.

Este extrem de important să îi oferim zilnic momente de conectare fizică care să includă îmbrățișări, gâdilat, iubit.

Noi în fiecare seară înainte de somn, ne „mâncăm” unu pe altu. Eu îi zic: „De unde să mănânc bucățică delicioasă de Teodor?”, iar el răspunde: „de aici!” și îmi arată. Sau „de la spate, nasul, fundul, diferite părți ale corpului.” Se distrează copios când facem asta. Este doar un exemplu, iar acest joc face parte din rutina noastră de seară.

În timpul zilei avem momente când ne oferim „iubire”: ba vine el și cere pusi, îmbrățișare, ba merg eu și îi cer lui. Este în regulă dacă îmi refuză cererea. Nu îl oblig să ne „iubim” cu fiecare ocazie dacă nu vrea asta.

Concluzie

Îl apreciez și îi mulțumesc dacă reușește să îmi spună cum se simte (trist, speriat, vesel etc). Este o etapă majoră în dezvoltarea lor atunci când pot să identifice emoțiile cu care se confruntă. Îl încurajez să vorbească deschis despre ceea ce simte și la fel fac și eu. Nu mă ascund și îi arăt ceea ce simt.

Sunt conștientă și realistă și știu că tantrumurile nu vor dispărea. Chiar și copiii mari plâng și se simt frustrați în diferite situații. Chiar și noi adulții avem nevoie de câte un plâns la un moment dat.

Dar atunci când aveți zile mai rele, tu și copilul, ia în calcul rezervorul emoțional, dacă este plin sau s-a golit. Apoi identifică și numește ceea ce simte el, dar nu neglija nici emoțiile tale. De fapt cu ale tale ar trebui să începi. Dacă reușești să faci un obicei din asta, vei observa că excesele de furie se vor diminua fiindcă el va ști ce simte (i-am zis, i-am identificat emoția) și pentru că a înțeles că este normal și este acceptat și cu bune și cu rele.

Tu discuți liber cu copilul tău legat de ceea ce simțiți? Consideri că este important ca el să știe să-și identifice emoțiile?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.