Timpul zboară, nu este așa?

Este vreo nouă zi în care să nu te lupți cu dorința de a sta cât mai mult cu copilul tău, să surprinzi fiecare moment de noutate, fiecare zâmbet, fiecare cuvințel nou spus, să te asiguri că te ocupi de dezvoltarea lui, dar, în același timp, să ai nevoie de perioade pentru a face ceea ce un adult ar vrea: muncă, gătit, curățenie, duș, să-ți vezi prietenii, să mergi la sală, să citești, să faci o baie, să te relaxezi?

Cum reușești să găsești o balanță lăsând mereu ceea ce îți dorești pentru a face ceea ce trebuie? Să nu regreți cuvintele: „Dragul meu, nu pot chiar acum!” când copilul tău te roagă să te joci cu el?

Când copilașii noștri sunt foarte mici renunțăm la noi pentru ei. Sau cel puțin, eu asta am făcut. Acesta a fost rolul meu ca mamă până acum. El a avut nevoie de mine, de întreaga mea persoană. Cu cât a crescut și a devenit mai independent, ușor, ușor am început să mă recuperez pe mine însămi puțin câte puțin. Dar cum reușești să faci asta, să găsești balanța între a fi o mamă și a fi tu vechea persoană, fără a te simți vinovată? Mai există vechea Bianca?

Eu am o dorință puternică de a sta cât mai mult cu Teodor, dar în același timp vreau să fiu iar persoană individuală. Să fac lucruri pentru mine care să mă facă să mă simt bine. Cum pot să fac asta fără să mă simt vinovată? Nu le pot avea pe amândouă? Cred că pot, dar nu în același timp.

Nu îmi vine să cred că pe 8 februarie Teodor a făcut 20 luni. Un an și 8 luni! Nu îmi vine să cred că într-o săptămână începe creșa, iar eu în nici două luni voi reveni la birou. Simt că nu sunt pregătită pentru toate schimbările care vor urma. Dar bănuiesc că aș zice la fel și după doi, trei… cinci ani :). Sunt bucuroasă și recunoscătoare pentru că am putut să stau primii doi ani cu el. Deși, atunci când eram însărcinată ziceam că voi sta în concediu’ de maternitate doar câteva luni și acum, iată-mă cerând mai mult, după 20 de luni :).

Timpul trece prea repede uneori. Când ai copil mic, nici nu apuci să te obișnuiești cu o etapă că imediat vine alta. Este adevărată vorba că după un an și jumătate începi să uiți primele zile, chiar luni, ca și părinte.

Așa este Teodor acum. Nu mai este un bebeluș și mă surprinde în fiecare zi cu perspicacitatea lui. Uneori nici nu realizez că este doar un băiețel de nici doi ani. Înțelege tot, vorbesc și îl tratez ca pe un om mare. Este un copil foarte energic, curios și care nu vrea să rateze nimic. De aceea nici nu doarme ziua decât într-un mediu în care nu există prea mulți stimuli. Nu a fost niciodată acel copil care să adoarmă oriunde, nici măcar în căruț sau scaunul auto, nici când a fost mic, mic. Tocmai pentru că nu vrea să piardă nimic. Nu stă deloc într-un loc indiferent cât de obosit ar fi și îi place să se cațăre peste tot.

Râde continuu, chiar din momentul în care deschide ochii dimineața și este imposibil să nu avem un început de zi bun datorită lui. Pe parcursul zilei se ține de tot felul de șotii și caută să ne amuze mereu. Am început să ne înțelegem din ce în ce mai bine de când a făcut un an și jumătate. Comunică și știe să-și arate nevoile chiar dacă încă nu vorbește. Dar zice și stăpânește destul de multe cuvinte. Plus că e tare amuzant cum încearcă să imite tot ce spunem și facem noi.

Este adevărat că ei învață absolut tot prin imitare. Dacă vrem ca ei să citească în loc să stea pe telefon, trebuie să ne vadă pe noi citind. Dacă vrem să spună „mulțumesc” și „te rog” trebuie ca ei să ne audă pe noi spunând aceste cuvinte. Copiii devin ceea ce noi reprezentăm, chiar dacă nu ne dăm seama.

Iubește animalele și mai ales o iubește pe Bella, cățelul nostru. Sunt tare apropiați și câteodată am impresia că se și aliază pentru a face năstrușnicii. Împarte absolut tot cu ea, începând de la mâncare până la jucării. Dar cel mai drăgălaș este când o și ceartă. Bineînțeles că tot de la noi a învățat.

Dansul îl are în sânge. Și nici nu mă miră, având în vedere că amândoi, și tati și eu suntem dansatori, dar cred că ne și întrece în mișcări.

Tu ce părere ai? Se pricepe? 🙂

Noaptea când se trezește, oriunde aș fi, strigă dulce: mama! Apoi în nici două secunde se și dă jos din pat și vine să mă caute. Asta când nu sunt lângă el.

Mereu, dar mereu, nici nu îi trece un cucui, că își face altu’, iar vânătăile sunt ca petele de dalmațian pe el. Deja când se lovește nu mai plânge. Doar îl aud cum strigă tare: auuuu! Și vine să-mi arate ca să-l pup.

Sunt convinsă că începerea creșei va fi mai dificilă pentru mine decât pentru el. Iubește copiii și este foarte sociabil. La locurile de joacă uită de mine sau de tati și efectiv se bucură tot ce este în jurul lui. Să nu mai spun că adoră mașinile! De fapt adoră orice are roți.

Ah, oprește-te timpule în loc măcar puțin, ca să îl mai pot ține în brațe pe Teo cel mic, o clipă!

Acesta este Teodor, băiețelul meu. Din aproape cei doi ani îmi amintesc că am petrecut mai tot timpul împreună. Îmi amintesc toate momentele și toată evoluția lui. Nu am ratat nimic.

Dar în același timp îmi amintesc și că n-am lăsat viața să treacă pe langă mine. Mi-am acordat timp mie chiar dacă m-am simțit vinovată după. M-am concentrat să nu rămân în urmă cu informațiile legate de muncă chiar dacă nu am mai mers la birou. Mi-am regăsit pasiunea de a scrie și scopul de a ajuta și alte mămici să fie mai fericite și mai informate, iar planurile mele nu se opresc aici. Am obiective bine definite pe perioade de timp și voi face tot ce îmi va sta în putință să le duc la îndeplinire. Chiar dacă îmi este greu câteodată. Viața de mămică este mai mult decât un full-time job. Dar este adevărat că, cu cât trece timpul, iar puii noștri cresc și devin persoane indepedente, totul, ușor, ușor revine la normal.

Sper că și tu simți ca mine și faci în așa fel să te ocupi și de copil dar și de tine ca și persoană. Să te preocupi să înveți mereu ceva nou și să evoluezi și tu, nu doar copilul. Iar dacă nu faci asta, te rog să găsești o cale.

Pentru că timpul este prețios. Atunci când te vei uita înapoi și te vei gândi că ți-ai fi dorit să fi petrecut mai mult timp cu copilul tău, te va durea tare, dar la fel de puternic va fi regretul când vei realiza că de fapt ai fost doar mama cuiva în toți acești ani. Găsește o balanță! Pentru că nu ești doar o mamă, eu nu sunt doar o mamă. În același timp sunt și Bianca care merită mai mult.

Ce faci pentru tine? Cât de des? Cum te simți legat de asta?